Inevitabil, prin iubire

Suntem în stare să percepem frumuseţea? Ne oprim s-o admirăm?

Putem, oare, să recunoaştem talentul într-un context neaşteptat? Oare, de cât de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim în existenţa noastră? Aceste întrebări mi-au invadat fiinţa în timp ce citeam poeziile lui Daniel-Dumitru Darie. Atunci când am fost rugată de acesta să scriu postfaţa cărţii sale, mărturisesc ştiam prea puţine despre el. Acum, ştiu sigur că am nevoie de mai multe vieţi ca să-l cunosc cu adevărat, ca să fiu sinceră până la capăt. Personalitatea sa absolut copleşitoare te îndeamnă la descoperire. Şi nu una oarecare, ci la cea a scânteii divine dinlăuntru. Poeziile sale încep discret, abia şoptit, urmând un traseu parcă dina-inte stabilit şi sfârşeşti prin a te trezi subjugat de cuvinte, de rime, de înţelesurile adânci. E simplu. Versurile sale sunt un instrument divin prin care Daniel-Dumitru Darie se exprimă la modul perfect. Figură plurivalentă, autorul dovedeşte multiple disponibilităţi în varii domenii şi cu distincte aplicaţii. Ce-i drept, nu poţi să nu remarci atracţia către logică, dar mai ales rigoarea cu care dezvoltă spontan înclinaţia spre arta poemului. Îşi construieşte singur ritmul, ca un instrumentist desăvârşit ce-şi acordează strunele şi astfel îşi edifică arta interpretativă. Viaţa lui Daniel-Dumitru Darie a stat mereu sub semnul lui 3, chiar editura pe care a înfiinţat-o în martie 2007 se numeşte 3D.

Ca spirit lăsăm în urma noastră alte spirite, copiii noştri. Ca oameni lăsăm în urma noastră tot nişte copii, doar că au file şi se numesc cărţi. Ei bine, Daniel-Dumitru Darie are deja o întreagă generaţie de urmaşi preţuită de oameni la adevărata ei valoare. Ce dacă şi-a creat cu maceta în mână singur calea printre lianele dese din jungla vieţii şi s-a luptat cu taurii în arenă? A reuşit să smulgă lauri şi să câştige bătălii pe care alţii le-ar fi pierdut din start. Cuvintele lui Daniel-Dumitru Darie sunt grâu încolţit. El va creşte în sufletele celor care vor citi şi astfel rod bogat va culege au-torul peste vreme, dar şi peste vremuri. Cuvintele lui Daniel-Dumitru Darie sunt o mişcare de rezistenţă în faţa celor rostite astăzi pe stradă. Cuvintele lui mângâie faţa iubitei, o răsfaţă şi-i trimit îngeri acesteia spre veghe.

Este corect prin definiţie, are visuri demne de tras la mal, iar atitudinea i-a fost necontenit principială şi corectă. A intrat în literatură elegant, dar ce a impus de la bun început a fost modul special prin care a reuşit să transmită mesajul poeziilor sale. Unii ar spune că oferă iluzii prin cuvinte amăgitoare, dar cred că mai mult îmbie la trezire, ne arată cu ajutorul cuvintelor, prietenele sale de vreme îndelungată, cum este când stai până la glezne sau până la genunchi în lacrimile celor care “nu cuvântă”, a celor care nu ştiu să dea glas trăirilor fiinţei pe care o simt zbătându-se înlăuntrul lor. Complex, un intelectual cu care este bine să schimbi măcar o dată în viaţă un simplu şi sincer “Bună ziua!”, cunoscător al multor domenii, de la tehnică la umanism, Daniel-Dumitru Darie ştie că iubirea pe care poeziile sale o emană alungă demonii la fel cum face lavanda cu moliile.

Cel care deschide cartea sa de versuri rămâne marcat de temele abordate şi-şi dă răspunsuri la întrebări pe care nici nu ştia că le are. Maniera în care poetul aşterne din gândurile lui, în fapt informaţii preţioase bune de pus pe rănile sufletului, îl determină pe cititor să se scuture de praf şi să se spele pe picioare ca şi cum atunci s-ar fi întors de pe front, acolo unde IUBIREA a câştigat bătălia, la fel cum a făcut-o dintotdeauna pentru totdeauna.

“Fiecare împlinire a unei iubiri dintre doi oameni de polarităţi diferite, dar şi ca structură, duce la realizarea unui echilibru al lor. Acest echilibru face să se restabilească funcţiile fiecăruia dintre aceştia, ca şi fiinţe de lumină, prin modificarea, uneori radicală, structurii lor către o viaţă, dar în mod deosebit către viaţa spirituală. Acest lucru nu este la voia întâmplării. Totul este bine stabilit de către “Marele Tot”, ce determină fiecare fiinţă să respecte cele ce îi sunt cerute spre împlinirea destinelor”, spune în cartea sa Daniel-Dumitru Darie, iar inevitabil, nu pot răspunde decât cu lumina icoanei cu care am rămas pictată pe dinăuntru după ce am citit poeziile sale din “Inevitabil, revenirea”…

Unele cărţi sunt în biblioteca noastră pentru ca praful uitării să se aştearnă peste ele, însă această carte pe care Daniel-Dumitru Darie a botezat-o cu lacrimi de foc şi cu har trebuie răsfoită de câte ori scânteia divină are nevoie de hrană pentru a se înălţa...

Iarna a pătruns în toate,

Cerul nopţii-i pustiit,

Mă oblig să cred că poate

Sufletul mi-e-nzăpezit.

Zorii zilei mă aruncă

Peste marile genuni,

Vieţii-i dau mereu poruncă,

Să renunţe la minuni.

Îmi privesc umbra-n lumină,

Caut gândul ce-l aveam,

Caut vremuri ce-or să vină,

Timpuri noi îmi bat la geam.

“Eşti prea jos... prea jos în toate!”,

Vreau să uit şi asta-mi spun,

“Urcă, hai! Dar hai! Se poate!”,

Gândurile mă supun.

Ninge, ninge si e iarnă,

Simt un gând prevestitor,

Norii s-au pornit să cearnă

Albul pur, înnoitor.

 (Gândul pragului de iarnă)

Daniel-Dumitru Darie îşi nelinişteşte cititorii cu structuri artistice fără precedent şi chiar dacă stranietatea aparentă vă va îndemna să vă opriţi vă sfătuiesc să nu o faceţi. Poate vă va speria turnul de fildeş în care pare că autorul s-a închis de bună voie, poate vă va uimi durerea care se răsfrânge uneori din scrierile sale, dar la final veţi constata că IUBIREA, cea adevărată evident, necondiţionată, câştigă mereu. Inevitabil.

Dă-mi-te... Ia-mă în tine, trecem amândoi un prag,

Îmi eşti adevărul vieţii, îmi eşti omul cel mai drag,

Timpul pentru alţii trece, pentru noi tu l-ai oprit,

Astăzi le-mplinim pe toate, aşa-i dat, aşa-i sortit.

Du-mă iar spre veşnicie prin cel ce va fi născut,

Pune semnul biruinţei peste umbra-mi din trecut,

Astăzi m-ai întors din moarte şi mă simt nemuritor,

Face-voi să se-nţeleagă că de astăzi uit să mor.

Printre gânduri, vorbe spuse, adevăruri se rostesc,

Tu-mi redai prin părţi înaltul ce-am pornit să-l cuceresc,

Caut iarăşi sus pe creste, şi te văd... ştiu că mă chemi,

Mi te dai spre nemurire, n-ai de ce să te mai temi.

(Secundo tempo)

Poezia lui Daniel Dumitru Darie se revarsă precum comorile din cornul abundenţei, iar astfel avem marea şansă să descoperim un spirit rar, un poet sensibil, care trăieşte la maximum intensitatea clipelor acestei vieţi cu gândul la marea trecere.

Întâlnim în poeziile lui Daniel-Dumitru Darie o chemare ce uneori rămâne fără răspuns, în fapt o permanentă scotocire a Universului cunoscut, dar şi a celui de dincolo de gând a sufletului pereche, a iubirii adevărate, fără restricţii, limite sau prejudecăţi. Cartea reprezintă lupta pe care Daniel- Dumitru Darie a câştigat-o cu demonii din faţa porţii la care lumina aşteaptă revenirea. Deci, urmaţi-i sfatul, iubiţi, căci timpul trece şi urmează, „Inevitabil, revenirea”!

Loreta Popa

Iubirea, împlinirea, destinul...

Omul reprezintă un întreg complex, cu multiple faţete, faţete manifestabile prin ceea ce se numesc, în planul acestei lumi, valori. Şi, ca orice valoare, aceasta poate fi mică sau mare, poate fi pozitivă sau negativă, sau vizibilă, mai puţin vizibilă, invizibilă... Aprecierea depinde doar de modul de percepţie şi raportare...

Tocmai din aceste modalităţi, omul se detaşează uneori de anumite valori ale sale, ignorându-le. Această ignoranţă, poate aduce o nouă destinare fiinţei sale. Fiecare redestinare aduce pasului său o nouă situaţie controlată sau necontrolată, ce poate trezi dorinţe de mai înalt.

Echilibru este Creaţia însăşi. Fiind totul în mişcare, cele ce (ni) se dau acum, dacă nu se împlinesc, pot să revină după un timp relativ. Orice revenire poate aduce o bucurie sau o tristeţe, o realizare sau nerealizare. Dar cum fiecare revenire se efectuează în alt timp ca şi valoare în Univers, cele ce pot veni au ca scop echilibrul şi împlinirea. Fiecare împlinire a celor ce se doresc, se realizează în funcţie de fiecare fiinţă în parte.

Cele ce sunt necesare, dacă sunt căutate în materia reală, fizică, densă, pentru a fi împlinire omului, vin destul de repede, dar tot atât de repede acestea trec; ”Cum vin aşa se duc”, spune vorba din popor. Cei ce caută pe cele care pot veni prin această cale, ajung la o mai mică valoare a conştinţei lor ca şi fiinţe. Această situaţie creată, nu face altceva decât să atragă tot acele fiinţe care doresc să revină în această dimensiune. Cum fiecare acord muzical aduce “un pas” către o melodie, tot aşa şi cei ce au o vibraţie de joasă frecvenţă, spre trăirile doar pământene, aduc în această lume spirite tot de o mică valoare a conştiinţei.

Dacă necesităţile sunt căutate în materia subtilă, informaţional-spirituală ca spre necesara împlinire pentru om, vin mult mai încet, dar se păstrează pentru totdeauna. Toţi oamenii care caută cele ce pot veni pe aceasta cale de înălţare, ajung la o mai mare valoare a conştiinţei lor ca şi fiinţe. Iar această situaţie creată, şi chiar dorită, atrage acele fiinţe de o înaltă valoare a conştinţei de sine către o revenire a lor în dimensiunile existenţiale. Prin aceste reveniri din Lumină, fiinţa umană evoluează tot mai mult. Aşa se aduce echilibrul dorit în lumea materiei dense, prin întruparea acestor spirite de o înaltă vibraţie.

Tot dezechilibrul de acum se datorează nesăbuinţei, ignoranţei şi neînţelegerii omului, om ce nu a respectat Legea Armoniei. Dacă la baza tuturor lucrurilor ar fi stat Iubirea ca şi concept al existenţei fiinţei umane, toate cele ce se văd, ar fi avut o cu totul altă valoare pentru om.

Conceptul în sine, ca şi transfer de energii, la nivel afectiv, are o mare importanţă pentru om. Fiecare împlinire a unei iubiri dintre doi oameni de polarităţi diferite, dar şi ca structură, duce la realizarea unui echilibru al lor. Acest echilibru face să se restabilească funcţiile fiecăruia dintre aceştia, ca şi fiinţe de lumină, prin modificarea, uneori radicală, structurii lor către o viaţă, dar în mod deosebit către viaţa spirituală. Acest lucru nu este la voia întâmplării. Totul este bine stabilit de către “Marele Tot”, ce determină fiecare fiinţă să respecte cele ce îi sunt cerute spre împlinirea destinelor...

Dacă omul ar cunoaşte mai dinainte cele ce i se vor da ca şi existenţă în această dimensiune, el s-ar detaşa de cele ce nu-i sunt, în nici un fel, de trebuinţă mult mai uşor. Aceasta ar fi ca o descătuşare de cele ce-l pot lega şi care au o mare influenţă asupra destinului său ca valoare spirituală. Pentru ca această descătuşare să poate veni în pasul omului, trebuie ca el, să accepte că, pe lângă filiaţia naturală, palpabilă şi probabilă, nu poate nega Filiaţia Divină. Cel ce se apropie de acest adevăr, poate cuprinde marea bucurie a existenţei sale ca şi fiinţă pe un drum evolutiv. Evoluţia lui, a omului, nu poate cuprinde cele ce nu-i sunt date ca şi cunoaştere pentru Adevărul său. Cei ce se avântă pe alte cărări, de nedorit, au surpriza e-fectului ce s-a declanşat; apare efectul de bumerang... aşa apare suferinţa. Aceasta poate urmări omul pe parcursul vieţilor sale până îşi învaţă lecţia pentru care revine… Revenirile îi sunt necesare omului, pentru că nu-mai aşa se poate elibera de toate cele ce i s-au ataşat evolutiv; toate sunt ca o baie rece pentru a se trezi...

Dar acest lucru nu este la îndemâna oricui. Cărţile citite, realismele ştiinţifice, oricât de multe ar fi nu conduc implicit la Cunoaştere şi aflarea Adevărului. Realismele ştiinţifice au valoare în definirea fenomenologiilor şi mecanismelor vieţii, dar care este oare mecanismul care guvernează interpretarea simţirilor? Multe dintre cele ce sunt făcute de om pot fi judecate prin analogie între acesta şi realizările sale... Şi de multe ori se găsesc răspunsuri... Din aproape în aproape, s-a ajuns la analogia creier-computer, care este bună până la un punct, dar la fel de bună şi pentru a pune “întrebările de graţie”: Computerul rulează un program creat de om, deci cunoscut; programul ce rulează în creier, văzut ca şi computer, de cine este creat şi de cine este cunoscut?

De foarte multe ori, oamenii confundă iubirea cu dragostea, manifestată prin mângâierea sau îmbrăţişarea trupului, prin trăirile împământenite, prin relaţia de tip sexual.

Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, cuprinde un înţeles mai amplu, care poate fi cunoscut în mod deosebit prin trăire şi simţire.

Fiecare fiinţă umană îşi are valoarea sa bine definită pe această planetă, indiferent de rasă, sex, fizionomia trupului sau religie. Această valoare trebuie cunoscută de către fiecare om şi împărtăşita chiar, dându-i-se sensul adevărat, pentru a se putea păstra armonia în Univers. Pentru aceasta, el, omul, trebuie să-şi manifeste dorinţa de cunoaştere, şi prin aceasta să cerceteze fiecare trăire şi simţire a aproapelui său.

A fi o fiinţă spirituală, “vie”, înseamnă a fi în armonie permanentă cu Universul şi în acord cu Legile Supreme, universale, iar a fi o fiinţă nespirituală, “nevie”, înseamnă a fi în dizarmonie cu Universul şi în dezacord quasi-total cu aceste Legi, acceptând întunericul ca formă de existenţă. Cum există liberul arbitru, fiecare om îşi poate alege calea existenţei sale prin timp şi spaţiu.

Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, este singura în măsură să modifice radical comportamentul omului, schimbându-i chiar destinul, eliberându-l de greutăţile auto-moştenite. Prin această eliberare a sa, omul poate cunoaşte, poate înţelege, cu adevărat ce înseamnă a iubi. Valoarea conştiinţei sale crescând, îl ajută să privească spre aproapele său cu un gând de binecuvântare, preţuindu-l.

Prin această preţuire a aproapelui, fiinţa umană spiritualizată respectă statutul de fiinţă a fiecărui confrate, aşa cum îl respectă pentru sine, acceptându-l, ajutându-l chiar să se înalţe prin cunoaşterea pe care i-o poate da. Cunoaşterea ajută omul în a-şi manifesta iubirea. Iubirea dă nou sens vieţii fiinţei care a ajuns la o anumită cunoaştere, de o valoare precisă.

Valoarea venită către cuprinsul omului îl înalţă, făcând ca tot ceea este în preajma lui să se schimbe prin simpla sa prezenţă, manifestată prin iubire.

Această manifestare a iubirii poate redirecţiona destine în paşii acelora care pot să accepte adevărul venit prin cei de lângă ei. Iubirea dă un nou sens vieţii fiinţei umane. Pentru aceasta trebuie să se accepte ideea că omul prin însăşi existenţa sa este cale către adevăr prin ceea ce i s-a dat prin binecuvântarea Creaţiei.

Iubirea poate cuprinde adevărul fiecărui om, dacă omul îşi poate manifesta iubirea. Manifestarea iubirii poate fi înţeleasă de fiecare om, dacă omul acceptă iubirea ca valoare absolută. Necuprinsul iubirii aduce infinită bucurie fiinţei; prin retrăire, aceasta ştie să şi-o manifeste.

Fiecare manifestare a unei trăiri, dacă poate fi preţuită, se poate spune că omul şi-a învăţat lecţia pentru care se află acum şi aici...

Materia densă, fizică, acceptă fiinţa spirituală, dacă ea, fiinţa, respectă valoarea trăirii prin conflict. Această trăire aduce o schimbare fiinţei dacă ea se împacă cu cele ce sunt venite în pasul ei. Acceptarea tuturor situaţiilor venite schimbă destinul fiinţei şi conflictul dispare. Aşa se ajunge la armonia mult dorită de către toţi oamenii...

De cele mai multe ori, din cauze şi datorită decăderii în materialism, omul, ca şi combinaţie între fiinţă fizică şi spirituală, coboară vertiginos către întuneric. Uitând vorbe vechi, tinzând spre ceea ce nu îi este menit, ajunge să se muleze pe vibraţii de joasă frecvenţă, vibraţiile întunericului, căutând, cu asiduitate, prin cotloane întunecate şi murdare, aşa-zise valori ale materiei dense. Cu atât mai mult cu cât niciodată nu pot fi evitaţi “prietenii” ce aruncă valurile gândurilor de aceeşi tipologie vibraţională, întunecată: invidie, efectul frustrărilor, slăbiciuni, comportamente ascunse, răutate, ură, laudă deşartă etc. Iar la momentul bilanţului, când împlinirile şi neîmplinirile sunt contabilizate, omul realizează că ambiţiile deşarte şi, mai totdeauna, mândria, de cele mai multe ori prostească, l-au făcut să refuze calea ce îi era dată spre împlinire deplină. Sau, mai rău, că deşi avea impresia că slujeşte adevărul, dreptatea şi drumul spre lumină, era arma ascunsă a călăilor cu mâini curate, a hoţilor de destine şi a mistificatorilor de imagine. De câte ori nu apar regretele şi stările de suflet încărcat, abia când efectele produse de “ordonanţele de urgenţă”, deşi anulate prin nelegiferare, nu mai pot fi reparate nici măcar pe planul moral? Legile ce guvernează conştinţa, spiritul, nu au echivalent în planul realului, şi nici măcar contabilizarea acestora nu se poate face cu instrumentele scalelor liniare...

Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce acceptă el, ca fiinţă spirituală, vie, sau fiinţă nespirituală, nevie. Sau prin ceea ce este făcut să accepte, trecând din starea vie în cea pseudo-vie. O cale ce multora li s-ar părea imposibilă şi de domeniul fantasticului, o cale ce este trăită dar nerecunoscută de prea mulţi. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că iubirii îi trebuie acte, crezându-se că spiritul şi trăirile sale pot să fie puse în jug. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...

Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce alege omul, ca fiinţă fizică, îndepărtată prin propria-i vrere, de ceea ce este veşnic viu în el, făcându-se el, singurul, sau primul şi cel mai mare vinovat de toate cele ce, mai devreme sau mai târziu, vin, ca suferinţe, cele care vin pentru a-i arăta măsura complacerii în ideea de stăpân al unei vieţi pe care nu şi-a dat-o el, nu şi-a creat-o el, nu şi-a primit-o ca plată ori ca răsplată a u-nor evidente materiale fapte. Tocmai că ea a existat în el înainte de a se putea el manifesta, omul uită şi-i refuză dreptul de a se manifesta ea în viaţa lui. Şi mai vin suferinţele pentru a-i arăta paguba ce şi-a făcut-o, crezând că el ştie ce sufletul cere, şi şi-a dat din plin peste plin, refuzând a trăi în comuniune cu el, refuzându-şi dreptul de a fi om, pentru a se şti pe placul legilor unei lumi cuprinsă cu totul de o suferinţă ce dă apă la moară frustrărilor de tot felul. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că vieţii îi trebuie o casă, crezându-se că viaţa poate fi legată în lesă. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...

S-au scris şi se tot scriu multe. Şi tot la fel de multe sunt rostite de cei care ştiu sau nu ştiu, care au trăit sau doar îşi imaginează ceea ce înseamnă trecerea, devenirea, redevenirea, revenirea... Ce ştiu, ce am trăit, ce am simţit eu, s-ar putea, cineva, cândva, să vorbească...

Eu, despre toate acestea, las gândurile aşternute în versurile acestei cărţi să ducă discuţia mai departe.

Poveste pentru altă zi

Iubito-mi este tare dor
Şi vântul suflă-ngrozitor...

Privesc în juru-mi, gol imens
Dar vieţii nu-i găsesc un sens...
Mi-e dor de visurile noastre,
De umbra zărilor albastre!

Şi vântul suflă îngheţat
Şi corzile s-au încurcat.

Mi-e dor şi te iubesc şi-n vis,
Sub mine însă-i un abis...

Am îngheţat şi nu mai ştiu
Dacă nu-i totuşi prea târziu...
Mi-e dor de serile senine,
De adevărul vieţii-n sine,

Mi-e dor... dar totul a-ncetat
Şi-n rămăşiţe-am îngheţat.

Va fi senin mâine în zori...
Acum pe cer sunt numai nori...

De-ai să mă vezi să plângi râzând
Şi să mă porţi mereu în gând,
Prin norii nopţii eu trăiesc
Şi drumul vieţii-ţi ocrotesc.

E frig... dar mie imi convine...
Te mai gândeşti cumva la mine?

Erata ca urmare

Realitatea vine ca urmare
Din întrebări şi rost de împlinit,
Erata corectează o eroare
Să nu existe un sfârşit minţit.

Vom învăţa o adunare sacră
Ce nu se poate în sistem binar,
Chiar dacă unii nu admit, de parcă,
Ar trebui să trecem în zadar.

Peiorativi şi rostuiţi, în toate
Chiar facem un consens esenţial,
Redând speranţa lumii că se poate
Să creadă că realu-i ideal.

De azi se-ncepe ultima turnantă
Ca prag al unui zbor spre infinit,
Epuizând prin forma-i elegantă
Trăiri şi sens de lamă de cuţit.

Erata-i scrisă... dă acum de ştire
Că va urma o viaţă de-mplinire!

Poveste de pe drumuri

Rătăcind pe drumul vieţii,

totu-mi pare-a fi pustiu,

Cartea vieţii-i redeschisă,

partea-a doua-ncep s-o scriu,

Unii văd doar pagini albe,

alţii se împotrivesc,

Dar e scris, nu se mai şterge,

orişicâte se vorbesc.

Mai apare câte-o umbră,

încercând să-mi intre-n gând,

Alteori, câte-o nălucă,

cu un glas suav şi blând,

N-am s-alerg de unul singur

şi s-ajung pe locul doi,

Hai cu mine, ştiu eu drumul,

drumul este pentru noi.

Te ştiam parcă de-o viaţă,

ştiu că zorii se ivesc,

De acum pe totdeauna

ochii tăi am să-i privesc.

Merg şi merg pe drum de seară,

nu ştiu unde am s-ajung,

Toate drumurile-s scurte,

numai drumul vieţii-i lung,

Peste lume cade ploaia,

stelele în nori se-ascund,

Mulţi de multe mă întreabă,

astăzi ştiu să le răspund.

Ricoşează câte-o piatră

aruncată pe nedrept,

Adevăru-l ştiu, mă doare,

dar oricum ar fi-l accept,

Te mai văd pe la fereastră,

o privire îţi răpesc,

Comparând poţi înţelege

ce-i real şi ce-i firesc.

Mi-i de-ajuns să fiu cu tine,

tu mă faci să nemuresc,

Tu îmi reclădeşti speranţa,

visul eu îţi împlinesc.

Neînţelese înţelegeri

Încerc să înţeleg ce se întâmplă
Când vine seara chiar în zori de zi,
Când mi se-arată degetul la tâmplă
Şi nu-s crezut că spun doar ce va fi.

Din întuneric vreau să fac lumină
Când soarele se vrea a fi-n apus,
Când mi se spune că sunt eu de vină
Şi nu pot spune nici ce am de spus.

În miez de noapte caut după stele
Când simt că unii nu mai cred în vis,
Când mă vor unii pus între zăbrele
Şi nu sunt înţeles ce spun în scris.

Prefac în zori de zi a nopţii clipă
Când nu-nţeleg de ce sunt pus la zid,
Când toţi vor judecata mea în pripă
Şi nu-i admis că nu mă sinucid.

Şi-ncerc să înţeleg ce se întâmplă...
Când soarele se vrea a fi-n apus,
Când mi se-arată degetul la tâmplă
Şi nu pot spune tot ce am de spus.

Din întuneric vreau să fac lumină
Când vine seara chiar în zori de zi,
Când mi se spune că sunt eu de vină
Şi nu-s crezut că spun doar ce va fi.

În miez de noapte caut după stele
Când nu-nţeleg de ce sunt pus la zid,
Când mă vor unii pus între zăbrele
Şi nu-i admis că nu mă sinucid.

Prefac în zori de zi a nopţii clipă
Când simt că unii nu mai cred în vis,
Când toţi vor judecata mea în pripă
Şi nu sunt înţeles ce spun în scris.

Colind la uşa ta

Eu vin acum să-ţi cânt la uşa ta,
Colindul ce doar ţie pot să-l cânt,
Şi să-ţi urez de toate-ntr-un cuvânt,
Lăsându-te în suflet a-mi căta.

Schimbări de ani şi trecea pe punte,
Se înţeleg că praguri de destin,
Îţi cânt la uşa ta şi mă înclin,
Pierzând detalii printre amănunte.

Îţi cânt colindul şi îţi dau de ştire,
Şi-ţi dau poruncă să trăieşti un vis,
Că cerul poarta, mare, ţi-a deschis,
Şi vei trăi de-a pururi în iubire.

Doar o-ncercare ai, şi te mai ţine,
Să crezi că e frumos şi-adevărat,
Şi-am terminat colindul de cântat,
Te simt privind spre vis şi către mine.

Colindul meu ţi-l voi cânta mereu,
Câţi ani, ni-s daţi, să fim, de Dumnezeu.