vineri, 3 decembrie 2010

Inevitabil, prin iubire

Suntem în stare să percepem frumuseţea? Ne oprim s-o admirăm?
Putem, oare, să recunoaştem talentul într-un context neaşteptat? Oare, de cât de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim în existenţa noastră? Aceste întrebări mi-au invadat fiinţa în timp ce citeam poeziile lui Daniel-Dumitru Darie. Atunci când am fost rugată de acesta să scriu postfaţa cărţii sale, mărturisesc ştiam prea puţine despre el. Acum, ştiu sigur că am nevoie de mai multe vieţi ca să-l cunosc cu adevărat, ca să fiu sinceră până la capăt. Personalitatea sa absolut copleşitoare te îndeamnă la descoperire. Şi nu una oarecare, ci la cea a scânteii divine dinlăuntru. Poeziile sale încep discret, abia şoptit, urmând un traseu parcă dina-inte stabilit şi sfârşeşti prin a te trezi subjugat de cuvinte, de rime, de înţelesurile adânci. E simplu. Versurile sale sunt un instrument divin prin care Daniel-Dumitru Darie se exprimă la modul perfect. Figură plurivalentă, autorul dovedeşte multiple disponibilităţi în varii domenii şi cu distincte aplicaţii. Ce-i drept, nu poţi să nu remarci atracţia către logică, dar mai ales rigoarea cu care dezvoltă spontan înclinaţia spre arta poemului. Îşi construieşte singur ritmul, ca un instrumentist desăvârşit ce-şi acordează strunele şi astfel îşi edifică arta interpretativă. Viaţa lui Daniel-Dumitru Darie a stat mereu sub semnul lui 3, chiar editura pe care a înfiinţat-o în martie 2007 se numeşte 3D.
Ca spirit lăsăm în urma noastră alte spirite, copiii noştri. Ca oameni lăsăm în urma noastră tot nişte copii, doar că au file şi se numesc cărţi. Ei bine, Daniel-Dumitru Darie are deja o întreagă generaţie de urmaşi preţuită de oameni la adevărata ei valoare. Ce dacă şi-a creat cu maceta în mână singur calea printre lianele dese din jungla vieţii şi s-a luptat cu taurii în arenă? A reuşit să smulgă lauri şi să câştige bătălii pe care alţii le-ar fi pierdut din start. Cuvintele lui Daniel-Dumitru Darie sunt grâu încolţit. El va creşte în sufletele celor care vor citi şi astfel rod bogat va culege au-torul peste vreme, dar şi peste vremuri. Cuvintele lui Daniel-Dumitru Darie sunt o mişcare de rezistenţă în faţa celor rostite astăzi pe stradă. Cuvintele lui mângâie faţa iubitei, o răsfaţă şi-i trimit îngeri acesteia spre veghe.
Este corect prin definiţie, are visuri demne de tras la mal, iar atitudinea i-a fost necontenit principială şi corectă. A intrat în literatură elegant, dar ce a impus de la bun început a fost modul special prin care a reuşit să transmită mesajul poeziilor sale. Unii ar spune că oferă iluzii prin cuvinte amăgitoare, dar cred că mai mult îmbie la trezire, ne arată cu ajutorul cuvintelor, prietenele sale de vreme îndelungată, cum este când stai până la glezne sau până la genunchi în lacrimile celor care “nu cuvântă”, a celor care nu ştiu să dea glas trăirilor fiinţei pe care o simt zbătându-se înlăuntrul lor. Complex, un intelectual cu care este bine să schimbi măcar o dată în viaţă un simplu şi sincer “Bună ziua!”, cunoscător al multor domenii, de la tehnică la umanism, Daniel-Dumitru Darie ştie că iubirea pe care poeziile sale o emană alungă demonii la fel cum face lavanda cu moliile.
Cel care deschide cartea sa de versuri rămâne marcat de temele abordate şi-şi dă răspunsuri la întrebări pe care nici nu ştia că le are. Maniera în care poetul aşterne din gândurile lui, în fapt informaţii preţioase bune de pus pe rănile sufletului, îl determină pe cititor să se scuture de praf şi să se spele pe picioare ca şi cum atunci s-ar fi întors de pe front, acolo unde IUBIREA a câştigat bătălia, la fel cum a făcut-o dintotdeauna pentru totdeauna.
“Fiecare împlinire a unei iubiri dintre doi oameni de polarităţi diferite, dar şi ca structură, duce la realizarea unui echilibru al lor. Acest echilibru face să se restabilească funcţiile fiecăruia dintre aceştia, ca şi fiinţe de lumină, prin modificarea, uneori radicală, structurii lor către o viaţă, dar în mod deosebit către viaţa spirituală. Acest lucru nu este la voia întâmplării. Totul este bine stabilit de către “Marele Tot”, ce determină fiecare fiinţă să respecte cele ce îi sunt cerute spre împlinirea destinelor”, spune în cartea sa Daniel-Dumitru Darie, iar inevitabil, nu pot răspunde decât cu lumina icoanei cu care am rămas pictată pe dinăuntru după ce am citit poeziile sale din “Inevitabil, revenirea”…
Unele cărţi sunt în biblioteca noastră pentru ca praful uitării să se aştearnă peste ele, însă această carte pe care Daniel-Dumitru Darie a botezat-o cu lacrimi de foc şi cu har trebuie răsfoită de câte ori scânteia divină are nevoie de hrană pentru a se înălţa...
Iarna a pătruns în toate,
Cerul nopţii-i pustiit,
Mă oblig să cred că poate
Sufletul mi-e-nzăpezit.

Zorii zilei mă aruncă
Peste marile genuni,
Vieţii-i dau mereu poruncă,
Să renunţe la minuni.

Îmi privesc umbra-n lumină,
Caut gândul ce-l aveam,
Caut vremuri ce-or să vină,
Timpuri noi îmi bat la geam.

“Eşti prea jos... prea jos în toate!”,
Vreau să uit şi asta-mi spun,
“Urcă, hai! Dar hai! Se poate!”,
Gândurile mă supun.

Ninge, ninge si e iarnă,
Simt un gând prevestitor,
Norii s-au pornit să cearnă
Albul pur, înnoitor.
 (Gândul pragului de iarnă)

Daniel-Dumitru Darie îşi nelinişteşte cititorii cu structuri artistice fără precedent şi chiar dacă stranietatea aparentă vă va îndemna să vă opriţi vă sfătuiesc să nu o faceţi. Poate vă va speria turnul de fildeş în care pare că autorul s-a închis de bună voie, poate vă va uimi durerea care se răsfrânge uneori din scrierile sale, dar la final veţi constata că IUBIREA, cea adevărată evident, necondiţionată, câştigă mereu. Inevitabil.

Dă-mi-te... Ia-mă în tine, trecem amândoi un prag,
Îmi eşti adevărul vieţii, îmi eşti omul cel mai drag,
Timpul pentru alţii trece, pentru noi tu l-ai oprit,
Astăzi le-mplinim pe toate, aşa-i dat, aşa-i sortit.

Du-mă iar spre veşnicie prin cel ce va fi născut,
Pune semnul biruinţei peste umbra-mi din trecut,
Astăzi m-ai întors din moarte şi mă simt nemuritor,
Face-voi să se-nţeleagă că de astăzi uit să mor.

Printre gânduri, vorbe spuse, adevăruri se rostesc,
Tu-mi redai prin părţi înaltul ce-am pornit să-l cuceresc,
Caut iarăşi sus pe creste, şi te văd... ştiu că mă chemi,
Mi te dai spre nemurire, n-ai de ce să te mai temi.
(Secundo tempo)

Poezia lui Daniel Dumitru Darie se revarsă precum comorile din cornul abundenţei, iar astfel avem marea şansă să descoperim un spirit rar, un poet sensibil, care trăieşte la maximum intensitatea clipelor acestei vieţi cu gândul la marea trecere.
Întâlnim în poeziile lui Daniel-Dumitru Darie o chemare ce uneori rămâne fără răspuns, în fapt o permanentă scotocire a Universului cunoscut, dar şi a celui de dincolo de gând a sufletului pereche, a iubirii adevărate, fără restricţii, limite sau prejudecăţi. Cartea reprezintă lupta pe care Daniel- Dumitru Darie a câştigat-o cu demonii din faţa porţii la care lumina aşteaptă revenirea. Deci, urmaţi-i sfatul, iubiţi, căci timpul trece şi urmează, „Inevitabil, revenirea”!
Loreta Popa